AMR 12/12.01.2012

COMUNICAT DE PRESĂ

Independenţa justiţiei nu înseamnă, aşa cum s-a spus şi s-a scris, că judecătorul se simte zeu ori că, fiind independent, sistemul judiciar s-a izolat de celelalte puteri ale statului. Independenţa justiţiei nu înseamnă nici că judecătorii nu răspund pentru hotărârile pe care le pronunţă ori că acestea sunt luate în afara legii.

Dimpotrivă, astfel cum o prevăd atât Constituţia României[1], cât şi reglementările şi documentele internaţionale de principiu pe care România s-a angajat să le respecte[2], independenţa justiţiei este necesară tocmai pentru a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul său în mod echitabil, având la bază doar aplicarea dreptului şi fără nici o influenţă nepotrivită. Şi tot pentru aceleaşi raţiuni independenţa individuală a judecătorilor este garantată de independenţa sistemului judiciar în ansamblul său, independenţa judecătorilor fiind un aspect fundamental al statului de drept.

Atâta vreme cât problemele reale cu care se confruntă sistemul judiciar, probleme aduse la cunoştinţa atât a autorităţilor cu atribuţii în acest sens, cât şi a opiniei publice, sunt constant expediate în lumina unei imagini proaste a sistemului judiciar, imagine care devine, în baza unor interese obscure şi dubioase, motivaţie necesară şi suficientă pentru orice abuz, peste şi în contra Constituţiei, peste şi în contra reglementărilor internaţionale, dreptul fundamental al fiecărei persoane de a fi examinat cazul său în mod echitabil nu are cum să fie respectat, în lipsa garanţiei independenţei justiţiei.

Şi nu putem vorbi, în niciun caz, de independenţa justiţiei atunci când Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, declarată ieri, 11 ianuarie 2012, constituţională, devine instrumentul de control al executivului. Reintroducerea, în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, a unor atribuţii substanţiale a ministrului justiţiei, ca membru al Guvernului şi persoană eminamente politică, nu poate fi interpretată altfel decât ca o imixtiune nepermisă a executivului în justiţie, o încălcare a principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat care anulează atât garanţia de independenţă personală a fiecărui magistrat, cât şi pe cea funcţională a sistemului.

Nu este, din păcate, prima oară când România cunoaşte asemenea reglementări: şi înainte de 1989 Legea privind organizarea judecătorească punea instrumentul acţiunii disciplinare în mâna ministrului justiţiei, iar substanţa reglementării a fost păstrată şi la adoptarea Legii 92/1992[3]. Abia în anul 2003, Constituţia revizuită a conţinut reforme importante în domeniul judiciar, printre cele mai semnificative fiind includerea principiilor separaţiei şi egalităţii puterii judecătoreşti faţă de puterea executivă şi cea legislativă. Nu este lipsit de importanţă să amintim că, în 2002, deci în perioada de negociere a aderării României la Uniunea Europeană, Comisia Europeană, care este astăzi folosită ca scut şi motivaţie pentru modificările legislative aduse în domeniul justiţiei, cerea reducerea implicării executivului în justiţie, deschizând drumul eliminării atribuţiilor ministrului justiţiei şi amestecul executivului în justiţie, prin lege.

Este greu de înţeles cum ar putea fi, în mod verosimil, justificat, pe baza protejării prestigiului justiţiei şi a demnităţii funcţiei de magistrat, un asemenea regres legislativ care aruncă societatea pretins democratică din România în abisul totalitar de dinainte de 1989. Este greu de justificat cum subordonarea sistemului judiciar, anularea independenţei acestuia, şi transformarea lui în fantoşa executivului ar putea servi la rezolvarea vreuneia dintre problemele cu care se confruntă justiţia în momentul de faţă, în scopul asigurării unui act de justiţie de calitate pentru cetăţenii care se adresează instanţelor.

Este, totodată, greu de justificat cum România de astăzi, stat membru al Uniunii Europene, îşi poate permite sfidarea propriei Constituţii, a reglementărilor şi a angajamentelor asumate la nivel european şi internaţional.

Luând în considerare cele aratate mai sus, Asociaţia Magistraţilor din România a sesizat, în 10 ianuarie 2012, Comisarul pentru justiţie şi afaceri interne, doamna Viviane Reding, precum şi Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni şi Uniunea Internaţională a Magistraţilor, aducându-le la cunoştinţă situaţia gravă în care se află justiţia din România prin subordonarea legală a acesteia executivului, cerând sprijin internaţional în această privinţă.

Preşedinte interimar al Asociaţiei Magistraţilor din România

Conf.univ.dr. judecător Dan Spânu