AMR 12/12.01.2012

COMUNICAT DE PRESĂ

Independenţa justiţiei nu înseamnă, aşa cum s-a spus şi s-a scris, că judecătorul se simte zeu ori că, fiind independent, sistemul judiciar s-a izolat de celelalte puteri ale statului. Independenţa justiţiei nu înseamnă nici că judecătorii nu răspund pentru hotărârile pe care le pronunţă ori că acestea sunt luate în afara legii.

Dimpotrivă, astfel cum o prevăd atât Constituţia României[1], cât şi reglementările şi documentele internaţionale de principiu pe care România s-a angajat să le respecte[2], independenţa justiţiei este necesară tocmai pentru a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul său în mod echitabil, având la bază doar aplicarea dreptului şi fără nici o influenţă nepotrivită. Şi tot pentru aceleaşi raţiuni independenţa individuală a judecătorilor este garantată de independenţa sistemului judiciar în ansamblul său, independenţa judecătorilor fiind un aspect fundamental al statului de drept.

Atâta vreme cât problemele reale cu care se confruntă sistemul judiciar, probleme aduse la cunoştinţa atât a autorităţilor cu atribuţii în acest sens, cât şi a opiniei publice, sunt constant expediate în lumina unei imagini proaste a sistemului judiciar, imagine care devine, în baza unor interese obscure şi dubioase, motivaţie necesară şi suficientă pentru orice abuz, peste şi în contra Constituţiei, peste şi în contra reglementărilor internaţionale, dreptul fundamental al fiecărei persoane de a fi examinat cazul său în mod echitabil nu are cum să fie respectat, în lipsa garanţiei independenţei justiţiei.

Şi nu putem vorbi, în niciun caz, de independenţa justiţiei atunci când Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, declarată ieri, 11 ianuarie 2012, constituţională, devine instrumentul de control al executivului. Reintroducerea, în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, a unor atribuţii substanţiale a ministrului justiţiei, ca membru al Guvernului şi persoană eminamente politică, nu poate fi interpretată altfel decât ca o imixtiune nepermisă a executivului în justiţie, o încălcare a principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat care anulează atât garanţia de independenţă personală a fiecărui magistrat, cât şi pe cea funcţională a sistemului.

Nu este, din păcate, prima oară când România cunoaşte asemenea reglementări: şi înainte de 1989 Legea privind organizarea judecătorească punea instrumentul acţiunii disciplinare în mâna ministrului justiţiei, iar substanţa reglementării a fost păstrată şi la adoptarea Legii 92/1992[3]. Abia în anul 2003, Constituţia revizuită a conţinut reforme importante în domeniul judiciar, printre cele mai semnificative fiind includerea principiilor separaţiei şi egalităţii puterii judecătoreşti faţă de puterea executivă şi cea legislativă. Nu este lipsit de importanţă să amintim că, în 2002, deci în perioada de negociere a aderării României la Uniunea Europeană, Comisia Europeană, care este astăzi folosită ca scut şi motivaţie pentru modificările legislative aduse în domeniul justiţiei, cerea reducerea implicării executivului în justiţie, deschizând drumul eliminării atribuţiilor ministrului justiţiei şi amestecul executivului în justiţie, prin lege.

Este greu de înţeles cum ar putea fi, în mod verosimil, justificat, pe baza protejării prestigiului justiţiei şi a demnităţii funcţiei de magistrat, un asemenea regres legislativ care aruncă societatea pretins democratică din România în abisul totalitar de dinainte de 1989. Este greu de justificat cum subordonarea sistemului judiciar, anularea independenţei acestuia, şi transformarea lui în fantoşa executivului ar putea servi la rezolvarea vreuneia dintre problemele cu care se confruntă justiţia în momentul de faţă, în scopul asigurării unui act de justiţie de calitate pentru cetăţenii care se adresează instanţelor.

Este, totodată, greu de justificat cum România de astăzi, stat membru al Uniunii Europene, îşi poate permite sfidarea propriei Constituţii, a reglementărilor şi a angajamentelor asumate la nivel european şi internaţional.

Luând în considerare cele aratate mai sus, Asociaţia Magistraţilor din România a sesizat, în 10 ianuarie 2012, Comisarul pentru justiţie şi afaceri interne, doamna Viviane Reding, precum şi Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni şi Uniunea Internaţională a Magistraţilor, aducându-le la cunoştinţă situaţia gravă în care se află justiţia din România prin subordonarea legală a acesteia executivului, cerând sprijin internaţional în această privinţă.

Preşedinte interimar al Asociaţiei Magistraţilor din România

Conf.univ.dr. judecător Dan Spânu

Descarcă documentul integral

COMUNICAT DE PRESĂ

Având în vedere că Proiectul de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii a fost înaintat Parlamentului în procedură de urgenţă, Asociaţia Magistraţilor din România (AMR) subliniază că magistraţii, aflaţi în slujba justiţiei, nu resping revizuirea privind răspunderea disciplinară, dar solicită decidenţilor politici ca noile reglementări să fie în deplin acord cu prevederile constituţionale şi standardele internaţionale privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Aşa cum s-a arătat în repetate rânduri, proiectul de lege privind modificarea Legii 303/2004 şi a Legii 317/2004, înaintat în prezent Parlamentului, nu satisface aceste exigenţe şi conţine în continuare prevederi incompatibile cu statul de drept. Dacă aceste reglementări vor fi adoptate, se va „legaliza” ingerinţa executivului în activitatea de justiţie, în aşa fel încât magistraţii nu vor fi supuşi numai legii, iar independenţa acestora va fi doar una declarativă.

Subordonarea şi dependenţa financiară, influenţarea negativă a sistemului judiciar prin diverse strategii economico-financiare, la care se adaugă inconsecvenţa şi instabilitatea legislativă, iar în prezent o înăsprire fără precedent a răspunderii disciplinare, o diversificare excesivă a abaterilor şi atribuirea unui rol nepermis ministrului justiţiei în mecanismul de angajare a răspunderii disciplinare a magistraţilor, reprezintă împrejurări care aduc atingeri grave statutului de independenţă a magistraţilor.

Acest fapt este cu atât mai îngrijorător cu cât factorii politici de decizie, respectiv puterea executivă şi cea legislativă, manifestă corelativ un interes insuficient faţă de problemele curente cu care se confruntă sistemul judiciar în ansamblul său, în special cu lipsa resurselor umane şi materiale.

Asociaţia Magistraţilor din România atrage atenţia încă o dată asupra a câteva dintre propunerile de modificare a celor două acte normative vizate, dintre cele mai grave din perspectiva arătată în precedent, după cum urmează:

Desemnarea ministrului justiţiei, persoană eminamente politică, oricare ar fi acesta, dar membru al executivului – ca titular al acţiunii disciplinare în cazul magistraţilor, este un regres categoric, o involuţie legislativă, o încălcare a principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat şi o întoarcere în timp într-o perioadă în care România nu era nici membru al Consiliului Europei şi, cu atât mai puţin, membru al Uniunii Europene.

În cazul magistraţilor, având în vedere statutul special al acestora, trebuie bine înţeleasă şi acceptată ideea unor prevederi legale care să garanteze respectarea independenţei funcţionale a sistemului, dar şi a independenţei personale a fiecărui magistrat. Aceste garanţii trebuie oferite printre altele, inclusiv de reglementările legale care stabilesc titularul acţiunii disciplinare, nu numai de procedura de cercetare, aplicare şi contestare în final a unei decizii, precum şi de entitatea în faţa căreia se desfăşoară procedura de cercetare a unei abateri disciplinare şi de aplicare a unei sancţiuni.

O privire sumară asupra expunerilor de motive ale celor două acte normative în discuţie, adoptate după revizuirea Constituţiei, conduce fără echivoc la concluzia potrivit căreia eliminarea atribuţiilor Ministerului Justiţiei, respectiv a amestecului executivului în justiţie şi transferul de responsabilitate exclusivă în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii, au fost apreciate ca fiind garanţii ale independenţei reale a sistemului judiciar şi a magistraţilor.

De asemenea, extinderea sferei abaterilor disciplinare la anumite fapte/acţiuni/inacţiuni ale magistraţilor care se circumscriu în totalitate activităţii judiciare/jurisdicţionale creează premisele funcţionării la nivelul Inspecţiei Judiciare a unei veritabile instanţe extraordinare care va analiza legalitatea hotărârilor judecătoreşti şi a actelor procurorului.

O asemenea concluzie este logică, de vreme ce se va verifica măsura în care actele sunt nemotivate sau motivate adecvat, dacă sunt respectate decizii ale Curţii Constituţionale sau ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în recursuri în interesul legii sau dacă sunt încălcate norme de drept material şi procesual.

Or, nu este admisibil ca anumite aspecte care ţin exclusiv de înfăptuirea justiţiei, de controlul judiciar, dar şi de evaluarea profesională a magistraţilor, să facă obiectul controlului disciplinar şi, cu atât mai grav, cu posibilitatea declanşării procedurii de către ministrul justiţiei.

Caracterul subiectiv, discreţionar, politic, arbitrar sau şicanatoriu al promovării unei asemenea acţiuni disciplinare şi de către un membru al executivului nu poate fi înlăturat. Dincolo de chestiunile legate de nerespectarea unor principii constituţionale sau a unor standarde internaţionale, apreciem că extinderea nejustificată a sferei abaterilor disciplinare, a sferei persoanelor care pot porni acţiunea disciplinară, precum şi utilizarea unor termeni şi expresii neclare sau lipsa unor definiţii legale nu vor asigura garanţiile necesare, suficiente şi eficiente în desfăşurarea corectă a procedurii şi, în niciun caz, nu vor duce la realizarea în final a scopului angajării răspunderii disciplinare, cel preventiv, dar şi cel sancţionator.

Preşedinte interimar al Asociaţiei Magistraţilor din România,
Conf. univ. dr. Judecător Dan Spânu